Mihai Baciu este soft skills trainer cu o experienta de 12 ani in domeniu. Recent, a parcurs alaturi de sotia sa 500 de km din El Camino de Santiago, faimosul drum de pelerinaj presarat cu legende, spiritualitate, peisagistica si perplexitate. Pe parcursul a 16 zile, Mihai a strabatut aproximativ 34 de kilometri pe zi, calauzit de faimoasele scoici – simbol al traseului – semnificand faptul ca toate drumurile se intalnesc intr-un singur punct metaforic, al cunoasterii de sine, reprezentat de finalul calatoriei.

Si-a indeplinit misiunea cu succes si a demonstrat ca oamenii pot fi cele mai bune modele pentru oameni.

Trainart: Ce consideri ca reprezinta astazi in lumea contemporana, pelerinajul?­­

M.B.: Cred ca s-a indepartat foarte mult de ceea ce era pelerinajul acum cativa ani, asta este clar. Vorbesc prin prisma faptului ca pelerinii nu mai sunt aceiasi si scopurile lor nu mai sunt aceleasi. Activitatea lor nu mai are legatura cu zona aceasta religioasa.

Trainart: De unde a pornit aceasta impresionanta reusita care pentru unii poate sa para doar o experienta rupta din povesti?

M.B.: Ideea a pornit de la sotia mea, Raluca. Acum 3 ani de zile a auzit de traseul acesta si a zis ca ar vrea sa-l facem. Initial, eu n-am inteles despre ce era vorba, am zis “Da, ma bag, mergem, cum sa nu?”, oricum sunt un adept al lucrurilor mai … iesite din comun. Am luat biletele de avion la vremea respectiva, insa din diverse motive care au tinut de job, le-am anulat cu 4 luni inainte si am lasat “proiectul” in stand-by. Iar anul acesta am considerat ca este momentul oportun sa dam curs planului. Am cumparat biletele si pur si simplu s-a intamplat. Nu stiam in ce ne bagam, ne-am dat seama de acest lucru in primele 3 zile. Cam asa a aparut ideea, de la ea, eu am preluat-o si am implementat-o. Cam asa se intampla, vine cineva cu o idee, mie-mi place si o implementez.

Trainart: Ai avut experiente anterioare de genul acesta?

M.B.: Nu pot spune ca am avut un anumit antrenament. Merg des cu bicicleta si am cateva experiente de mers pe munte. Dar nu pot spune ca am avut o pregatire specifica sau un antrenament pentru acest drum.

Trainart: Care au fost principalele dificultati pe care a trebuit sa le depasesti?

M.B.: Cel mai dificil moment de care m-am lovit a fost in cea de-a cincea zi cand genunchiul stang al sotiei mele a cedat. Atunci am avut de ales intre a merge cu trenul pana la urmatorul oras sau a continua drumul singur. Ea a luat trenul pana la Leon, sa incerce sa se refaca, iar eu am parcurs cei 37 de km pana acolo pe jos. Atunci cand mergi singur experienta se schimba si devine mult mai personala. Este interesant cum dupa un anumit numar de kilometri drumul nu se mai petrece in exterior, ci in interior.

Trainart: Cum te-a tratat drumul, ce conditii de acomodare erau?

M.B.: Puteai sa te cazezi fie in albergue privat, fie in albergue municipal, al primariei sau la biserici. Iar cand am stat la maicute, surpriza mea a fost sa descopar ca aveau wi-fi, masini de spalat, practic, toate lucrurile de care aveai nevoie. Din punct de vedere al conditiilor drumul nu este salbatic, este foarte bine organizat. Erau locuri unde nu trebuia sa platesti, era pe baza de donatii. Existau portiuni in care intr-adevar nu prea aveai semnal la telefon sau acces la internet, dar in momentul in care ajungeai intr-un satuc sau intr-un oras mai mare aveai acces la orice tine de zona aceasta tehnologica.

In ceea ce priveste mancarea, era foarte consistenta si parca era facuta pentru pelerini. Dimineata mancam tortilla, un fel de omleta cu cartofi, pe langa care primeam si paine. Exista si meniul pelerinului care costa aproximativ 10 euro, aveai felul I, II si III plus o sticla de vin de persoana, ca sa dormi bine.

Trainart: Se spune ca pelerinii invata sa pastreze doar lucrurile de care au nevoie si sa aprecieze lucrurile simple. Care au fost cele mai de folos obiecte din rucsacul tau?

M.B.: O sa incep cu sosetele, am avut 3 perechi de sosete la mine, doua tricouri si doua perechi de pantaloni. Ideea este ca bagajul pe care-l ai nu trebuie sa depaseasca 10% din greutatea corpului tau si la inceput am luat cu mine si cortul care avea 3 kg si sacii de dormit. La cort am renuntat dupa ziua 3, ne-am dat seama ca sunt locuri unde te poti caza si ca nu are rost sa car o greutate in plus pe tot parcursul drumului. Exista un serviciu prin care iti poti trimite lucruri in avans la o destinatie anume sau la cea finala. Am procedat foarte bine ca am apelat la el pentru ca in asemenea cazuri un kilogram face diferenta.

Da, poti sa traiesti cu foarte putine lucruri. Nu ai nevoie de mult ca sa fii fericit.

Trainart: Traseul acesta atrage  anual peste 150 000 de pelerini si aproape 3 milioane de turisti, ce fel de oameni ai intalnit?

M.B.: Desigur, este vorba despre o forta multiculturala incredibil de mare si am intalnit multi oameni minunati. Unul dintre ei este un american – fost pilot de elicopter in Vietnam, pensionar in varsta de 72 de ani. Sotia l-a intrebat de ce a decis sa parcurga Camino acum si nu mai devreme. Iar el a raspuns si am tinut bine minte: “Pentru ca am considerat ca nu sunt destul de matur si am asteptat sa implinesc varsta de 70 de ani ca sa-l fac pentru ca n-as fi inteles nimic din drumul asta”. Mi s-a parut incredibil.

Am intalnit persoane cu care ne-am si imprietenit, Maria din Venezuela care lucreaza pentru HBO America de Sud si inca doua fete din Germania care faceau Camino tot singure, Silke si Jessica. Jessica, o tipa puternica, facuse sport, lua parte la tot felul de evenimente. Cand ne-am intalnit prima data cu ea am intrebat-o daca are bataturi caci asta era principalul ice-breaker acolo. A spus ca nu are nimic, iar in ultimele zile a facut o basica mare cat o ceasca de cafea, iar seara i-am “operat-o” si am sterilizat-o. A doua zi, a facut apa la genunchi si noi toti am crezut ca nu va mai putea merge mai departe, dar ea chiar s-a tinut tare. Iar in ultima zi, chiar ma intrebam ce i se mai poate intampla Jessicai, ce semn mai poate sa-i dea Universul ca sa-i demonstreze ca nu e atat de puternica pe cat crede ea. De dimineata, apare Jessica cu un ochi imens, o muscase un paianjen.

De la fiecare persoana cu care am interactionat am invatat cate ceva.

Trainart: Acest traseu este considerat un drum pentru trup si suflet, care au fost cateva dintre cele mai importante lectii deprinse?

M.B.: Cand m-am intors eram mult mai relaxat vis-à-vis de presiunea pe care o puneam asupra mea, legata de obiectivele profesionale si nu numai. Mi-am dat seama ca lucrurile pot sa vina foarte usor de la sine daca doar esti natural si sincer cu tine. O alta lectie este ca am invatat ca pot sa traiesc cu foarte putin si ca nu am nevoie de sume exorbitante ca sa fiu fericit. Mi-am realiniat valorile.

Am o alta viziune acum asupra mersului pe jos. Evit sa merg cu masina sau cu metroul, pe cat de mult posibil pe jos sau cu bicicleta. Acolo viata are un alt ritm, pur si simplu vedeam cum creste spicul de grau. Totodata simti altfel locurile, oamenii, interactiunea. Exista varianta sa parcurgi Camino pe bicicleta, nu as face asta, l-as face tot pe jos. In afara de asta, dupa Camino am ramas cu prieteni, cu oameni minunati si povestile lor.

Am primit si-un mesaj de la Univers intr-o seara. Am mers sa ma culc si erau paturi supraetajate, m-am asezat pe cel de jos, iar deasupra mea pe grilajele de lemn erau tot felul de mesaje lasate de pelerinii care au trecut pe acolo si unul dintre ele spunea: “Fericirea adevarata este doar atunci cand o impartasesti cu ceilalti”. Si acest lucru m-a incurajat foarte tare sa postez in fiecare zi poze si povesti de pe drum pentru cei de acasa.

Trainart: Ai avut vreo parte din drum care ti-a placut in mod special?

M.B.: Toate, stiu ca suna a cliseu, dar chiar au fost toate. In fiecare zi parea ca sunt intr-o alta tara. De exemplu, am avut perioade cand am trecut prin zone de deal si munte cu vaci, case de piatra, cu un iz de ferma si am avut impresia ca sunt in Austria. Am trecut prin zone care semanau foarte mult cu Italia, Toscana, zone de vita-de-vie. In fiecare zi era diferit si in fiecare zi ma gandeam oare ce se mai poate intampla, oare ce as putea sa vad diferit in ziua urmatoare. In fiecare zi, drumul m-a surprins. Plus ca frumusetea sta in ochii celui care priveste.

Drumul ti-l faci tu. Daca m-am intalnit astazi cu o persoana care are un alt ritm s-ar putea sa nu o mai vad niciodata si asta e o lectie importanta: sunt oameni pe care-i lasi in urma, sunt oameni cu care te revezi la un moment dat si legi prietenii stranse sau oameni care merg langa tine si au acelasi ritm.

Stiu ca de la Santiago poti sa mergi mai departe catre ocean la Finisterre, “sfarsitul pamantului”. Erau oameni care continuau drumul si exista o legenda veche care spune ca atunci cand ajungi acolo, trebuie sa-ti arzi lucrurile pe care le-ai avut cu tine, pentru a marca drumul pe care l-ai facut. Mai era pe drum un loc unde puteai sa arunci o piatra pe care ai avut-o cu tine si simbolic insemna ca acolo iti lasi grijile.

Trainart: Ai planuri pentru un viitor traseu sau consideri ca o experienta este suficienta?

M.B.: Pregatesc inca un alt drum despre care nu as vrea sa vorbesc inca. O sa povestesc mai multe dupa ce il voi parcurge. Tot ce pot spune este ca acesta necesita mai multa pregatire si are mai multi kilometri.

Trainart: Ce sfaturi le poti oferi celor carora le surade ideea pelerinajului pe El Camino de Santiago?

M.B.: Pur si simplu sa isi cumpere biletul de avion si sa se duca. Nici mai mult, nici mai putin. Cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat te afunzi intr-o stare de indoiala. La noi a fost si problema timpului; daca e o recomandare pe care as face-o cuiva, ar fi sa isi aloce cat mai mult timp. As recomanda experienta celor care vor sa se gandeasca mai mult la ei, vor sa se descopere si le-as recomanda sa nu mearga in grup, ci maximum 2 persoane.

Mi s-a parut ciudat ca sunt oameni care vin doar pentru stampila finala, cea de la Santiago. Iar ca sa obtii stampila aceasta trebuie doar sa parcurgi ultimii 100 de km si erau persoane care veneau cu autocarul, ii lasa intr-un anumit punct, parcurgeau 10 km, erau din nou preluati de autocar dusi la hotel, se reimprospatau pentru a doua zi si autocarul ii aducea in acelasi loc. Nu este o experienta autentica aceasta, n-aveau rucsac, mergeau in grup si in momentul in care mergi in grup, nu mai apuci sa simti drumul la fel.

Pornit pe un drum sacru si avand in tolba curiozitate, atentie si deschidere, Mihai a adus cu el concluzii personale, povesti si aventuri multiple care ii vor inspira de acum incolo pe toti cei care il cunosc.